Ion Namol (având numele la naștere de Stoican Ion) s-a născut în anul 1914, Oltenița, județul Călăraș, într-o familie de lăutari.
A început să studieze vioara la vârsta de 15 ani.
În perioada 1944 – 1949, Ion Namol compune foarte multe piese vocale („Cântă cucul de trei zile”, „Cât e București de mare”, „Cine-a zis răului bine”, „Dacă n-ai frați și surori”, „Rău este, Doamne, străin”, „Stinge, Doamne, stelele” sau „Mi-a venit ceasul să mor”), piese ce au influențat foarte mult repertoriile multor artiști cunoscuți ai muzicii lăutărești (Romica Puceanu, Gabi Luncă) dar și a altor artiști mai puțin cunoscuți (Gheorghe Lambru sau Florică Roșioru).
Ion Namol își formează primul taraf în 1951, alături de Florică Calu (vioară), Lenuța Creața Dumitriu (acordeon și voce) și „Baba” Ioana (acordeon și voce) – taraf foarte ciudat în componență, cu două femei acordeoniste și doi violoniști, dar o influență marcantă pentru Romica Puceanu și Taraful fraților Gore.
Din 1957 acestui taraf i se alătură trompetistul Costel Vasilescu, pe atunci un tânăr de 17 ani, deloc cunoscut în lumea lăutarilor Bucureștiului. Taraful lui Ion Namol a fost o influență uriașă asupra stilului urban-lăutăresc din București, în special asupra formulelor un pic mai târzii ale tarafului fraților Gore și a „brigadei” lui Cornel Bosoi.
În perioada 1960-1970 cântă în diverse formule alături de acordeonistul Bebe Șerban, fiul Mihai Nămol, violonistul Ion Petre Stoican sau Marin Doru.
Ion Namol, violonistul din Oltenița ce odată ajuns la București a devenit unul dintre celebrii lăutari ai anilor de după război, era vestit atât pentru felul în care cânta la vioară, dar mai ales pentru harul de a reproduce pe loc cântecul care se potrivea fiecărui mesean. Taraful lui a fost o influență uriașă asupra stilului urban-lăutăresc din București, în special asupra formulelor un pic mai târzii ale Tarafului Fraților Gore și a „Brigadei” lui Cornel Bosoi.
Ion Namol este ultimul lăutar bucureștean autentic „de groapă”, ultimele înmormântări tradiționale ale țiganilor din acest oraș fiind ținute sub vioara și vocea acestuia.
A fost un violonist și lăutar din România, vestit atât pentru felul în care cânta la vioară, dar mai ales pentru talentul de a reproduce sau crea pe loc cântece lăutărești.
Moare în anul 1985 la București, fiind înmormântat într-un cimitir din Rand. Ulterior a fost scos și înhumat la Biserica Capra din Pantelimon.
Singurele înregistrările ce au rămas posterității cu Ion Nămol sunt din cadrul unei nunți țigănești din zona Dudești din anul 1971 realizate cu 4 reportofoane deschise în același timp, având valoare mai degrabă documentară, decât artistică.
Pe înregistrări taraful este compus din: Costel Hanțu (acordeon, la 20 de ani, pe o singură piesă), Ilie Alecu (țambal mic), Fane Negrilă (contrabas) și Marian Vișan (clarinet).
Înregistrările lui Ion Nămol de la nunta de pe Dudești din 1971 au fost editate și pe o casetă, intitulată „Program de ascultare”.
Piesele ce alcătuiesc caseta sunt:
- Cântă cucul de trei zile
- Stinge Doamne stelele
- Dacă n-ai frați și surori
- Cât e Banatul de mare
- Program Vișan (clarinet)
- Mi-a venit ceasul să mor
- Foaie verde lin-pelin
- Cine mă vede băut!
- Horă Ion Nămol (vioară)
Aprecieri:
„[…în anii `70 — n.r.] Dona Dumitru Siminică era singurul care mai cânta de „of”. Mai fusese unul de la care învățase el, nea Ion Nămol îi zicea. Ăla era cel mai bun. Întotdeauna se îmbrăca elegant, Nămol ăsta, și era foarte respectuos cu toată lumea.”
