La Runcul Salvei în județul Bistrița-Năsăud o mai putem găsi încă pe ultima opincăreasă din Ardeal.
Se numește Floarea Cosmi și deși are o vârstă respectabilă, este căutată tot timpul de cei interesați să vadă cum se confecționează opincile și, desigur de cei ce vor să cumpere cea mai ecologică încălțăminte din lume.
Satul în care trăiește lelea Floarea este undeva între dealurile Năsăudului și dacă cineva s-ar aventura să–l parcurgă până unde izvorăște Valea Ideciului atunci ar ajunge în Munţii Țibleșului.
Aici a trăit peste 75 de ani lelea Floarea și încă o mai putem vedea vara în prispa casei confecționând opinci. Acuma îs bătrână și-mi pcică lucru’ gin mână rostește cu haz opincăreasa însă tot singură își face curaj și în câteva zile mai dă gata câteva perechi de opinci pe care i le-a comandat cine știe ce ansamblu de dansuri din țară.
Fac opinci de o viață și sunt tare mândră de asta meserie. Mi-o fost drag lucru și moșu meu Dumitru m-o învățat și pe mine ca să nu fiu săracă și să am tot timpul un ban în buzunar.
Sunt singura opincăreasă din țara asta și tare mă tem că ce n-oi mai fi eu nu a mai avea cine să mai facă.
Interviu Floarea Cosmi
Viorel GROSU: Cum ați învățat meșteșugul acesta?
Floarea Cosmi: Moșu meu a știut din copilăria lui să facă opinci. Și socrul meu a știut pentru că atunci era singura pereche de încălțăminte pe care au purtat-o țăranii noștri.
Eu m-am învățat de la bărbatu meu care acum nu mai e, mă uitam la el cum face și într-o zi când era dus la câmp m-am apucat să lucrez singură.
V.G: Și a-ți reușit să faceți singură primele opinci?
F.C: Nu. Le-am stricat și mi-era așa de necaz încât n-am mai știut ce să fac. Am crezut că le pot repara până venea bărbatul meu de la munca din câmp dar n-am reușit.
A venit el acasă și m-a văzut că-s supărată.
- Ce-ai pățit mă Flore de ești supărată?‚
- Da uite mă Dumitre am vrut să fac singură niște opinci și ni că le-am stricat.
- Las’ nu-i bai că le fac eu să fie bune, zice bărbatu meu care era un om de pace și nu mo sfădit niciodată câți ani am trăit laolaltă.
De atunci a început el să stea să-mi arate bine meseria spunându-mi mereu că dacă o să învăț și eu o să fiu tot timpul cu bani în buzunar.
V.G: Și a-ți învățat iar acum nu vă lăsați de meserie?
F.C: Nu mă las cât mai pot, mă cheamă peste tot prin țară pe la târguri și expoziții și mă duc, am rămas singură acasă și mi-e urât de singurătate. N-am avut copii, nu ne-a dat Dumnezeu.
V.G: Din ce se fac opincile?
F.C: Mai demult se făceau din piele de porc dar de ceva vreme cauciucul e de bază.
Căutăm cauciuc din anvelope mai mari pentru că mi-este mai ușor să le tai. Nu mă plâng deloc, când mă trezesc de dimineață, îmi zic rugăciunile mănânc ceva și într-un ceas pot face o pereche de opinci.
V.G: Se mai vând opincile?
F.C: Se vând, se vând, fac pentru femei de la numărul 37 la 40 iar cele pentru bărbați mai mari. Au și nume opincile, cele femeiești sunt de creastă iar pentru bărbați laolaltă.
Bineînțeles că sunt opinci pentru vară dar și pentru iarnă. Diferența e că cele pentru iarnă sunt mai groase, materialul e mai gros și au încrustări pentru gheață.
V.G: Sunt scumpe opincile lele Floare?
F.C: Sunt ieftine domnule și mai las la preț mă uit la om, la femeia care le cumpără și dacă o văd mai necăjită i le dau câteodată și de pomană. Dar am comenzi din toată țara.
Am formații din astea de dansuri populare care încalță opinci să fie tradiționali. 20 de lei, 30 de lei perechea atâta e o pereche de opinci.
V.G: Aici în Țara Năsăudului se mai poartă opinci?
F.C: Să știți că mai poartă țăranii noștri. Sunt la sate oameni care se simt bine în opinci. Acuma e mai simplu, încalță ciorapi din lână și opincile sunt moi de nu le-ai mai descălța.
V.G: Și la expoziții mergeți numai cu opinci?
F.C: Mai fac și opincuțe mici de artizanat pe care le cumpără oamenii ca și suvenir.
V.G: A-ți mai învățat pe cineva să confecționeze opinci?
F.C: Asta e durerea mea cea mai mare. Nu am avut copii și nimeni din sat nu s-a arătat interesat să învețe.
Nu știu după ce nu voi mai fi eu cine le-a mai face. Eu am încălțat toată Valea Someșului cu opincile mele.
Eu aș avea răbdare și acum să învăț pe cineva dar meseria asta se învață în ani de zile. Au mai venit unul altul, au stat câteva zile și au plecat.
Nu le place, ce să fac. Femeile le poartă, babele astea ca mine, am pantofi în straiță dar eu tot opinci port când merg undeva. Îi călduc în ele.
V.G: Sunteți cunoscută în toată țara.
F.C: Au murit toți opincarii și am rămas numa’ eu. Mi drag să mă duc la târguri, acolo mă întâlnesc cu oameni care mă cunosc cum mă întâlnesc și cu dumneata în toată joia la târgul din Năsăud.
53 de ani am muncit cu omul meu când era vreme bună mergeam la câmp iar când ploua făceam opinci în casă.
V.G: Totuși singurătatea e grea…
F.C: Nu mi-i urât, n-am vreme să–mi fie urât. Stau în centrul satului Runcul Salvei și toate autobuzele opresc la mine la poartă. Stau unde îi mai fain în sat.
Viorel GROSU: Lele Floare să-ți dea Dumnezeu sănătate și să ne întâlnim de-acum încă 50 de ani în fiecare zi de joi la târgul din Năsăud.
Floarea Cosmi: Domne ajută și nu uitați că opinca-i talpa țării și nu trebe s-o dăm uitării!
Autor: Viorel GROSU