Boboteaza - istoric si traditiiÎnceputul acestei sărbători datează cel puțin din secolul al III-lea, Boboteaza fiind atestată pentru prima dată la Alexandria, de Clement Alexandrinul. “Constituțiile Apostolice” o menționează printre primele sărbători creștine. O altă scriere, „Testamentum Domini” (sec. IV) o amintește ca singura sărbătoare existentă, alături de Nașterea și de Învierea Domnului.

Botezul Domnului era prăznuit întotdeauna cu mare solemnitate. Pe la anul 400, împărații Honorius și Arcadius au interzis spectacolele de circ în această zi. Cel mai de seamă eveniment legat de această sărbătoare în vechime era botezul solemn al catehumenilor (cei care doreau să devină creștini), care voiau să imite astfel botezul Mântuitorului în Iordan.

La români, Boboteaza a fost, alături de cea a Nașterii, una dintre cele mai populare. În fiecare an, în cetățile de scaun ale Țărilor Românești, Botezul Domnului se serba cu deosebit fast, iar sfințirea Agheasmei Mari se făcea întotdeauna de mitropolitul țării, în prezența domnitorului și a curții.

Boboteaza are, pe lângă înțelesurile creștine, trăsături de mare sărbătoare populară. În ziua Bobotezei, predomină practicile de purificare prin stropire cu Agheasmă Mare și de botezare a credincioșilor, la care poporul a adăugat rituri de alungare a spiritelor malefice: spălatul sau scufundarea în apa râurilor și lacurilor, împușcăturile, aprinderea focurilor, afumarea oamenilor, vitelor și gospodăriilor.

De asemenea, Boboteaza include motive specifice tuturor zilelor de reînnoire a anului: local se colindă, se fac farmece și descântece, se află ursitul, se fac previziuni astronomice pentru anului ce vine și pentru holde.

De Boboteaza se crede că se deschide cerul și animalele vorbesc și că oamenii, în ofensiva împotriva spiritelor rele, sunt ajutați de lupi, singurii care văd aceste spirite, le aleargă și le sfâșie cu dinții.

În alte zone, copiii poartă colaci și lumini aprinse în mâini, ocolesc casele de trei ori, cerându-i lui Alexie, răspunzător cu încălzirea timpului în luna martie, grâne bogate în noul an.

În seara de Boboteaza, fetele pun un fir de busuioc la streașina casei, la fântână sau la pârâu pentru ca dimineața să afle dacă vor avea noroc, semn dat de gheața sau promoroaca strânsă pe busuioc.

În satele de pe râul Bâsca Chiojdului se crede că în noaptea de Boboteaza se deschid ”cerurile”. Potrivit tradiției, cel care asistă la deschiderea cerurilor se va îmbogăți, va avea noroc și i se vor îndeplini toate dorințele.

În zona Pătârlagele se mai păstrează legenda conform căreia țăranul își poate asculta în noaptea de Boboteaza animalele vorbind despre moartea sa. Oamenii merg la biserică, iau apă sfințită de preot cu care-și botează gospodăria, animalele și pomii din grădină.

În satele de la Dunărea de Jos, județul Galați, s-a păstrat obiceiul ca femeile, când preotul umblă cu Botezul din casă în casă, stropind cu agheasmă, să-i pună în traistă un fuior de cânepă, pentru ca în firele lui să se încâlcească toate relele anului.

La Movileni, Șendreni și Braniștea, de Boboteaza femeile primesc ceata Chiraleisei, care înconjoară casa și grajdurile, sunând din talăngi și rostind în cor: ‘Chiraleisa, /spic de grâu /până-n brâu, /roade bune, /mană-n grâne!’. Se aprinde apoi pe un tăpșan (un foc de paie și frunze uscate) peste care flăcăii joacă Ardeasca, sărind peste flăcări, prin fumul gros, pentru a se curăți și a se feri de boli. Târziu în noapte, fetele și flăcăii pun de aflarea rodului. Împreună merg în grădină, taie crenguțe de pomi feluriți și le așează într-o oală la căldură. Se spune că, după cum va înverzi fiecare, așa va fi anul de bun în fructe.

La Șerbeşti, Condrea și Salcia s-a păstrat obiceiul ca fetele de măritat să-și pună sub pernă o rămurică de busuioc ,,furată” de la preot, iar seara să mănânce o turtă de făină foarte sărată, fără a bea strop de apă, pentru a-și putea visa ursitul. Mai mult, fecioarele care alunecă pe gheață în ziua de Boboteaza pot fi sigure că se vor mărita în timpul anului.

În comuna dâmbovițeană Morteni are loc, de Boboteaza, o sărbătoare unică în țară, cea a geavrelelor (batiste cusute manual de fetele nemăritate), obiceiul constând în împodobirea unor prăjini de aproximativ 14 metri cu geavrele. Cuvântul ”geavrea” vine din limba turcă și înseamnă batistă. Se spune că fetele care cos cât mai multe geavrele vor avea șanse mai mari să se mărite. Prăjinile sau steagurile sunt împodobite și cu bete, panglici de cânepă lungi de trei, patru metri țesute în război de către femeile comunei, create pentru prinderea geavrelelor de steag. Împodobirea continuă cu ciucurii din lână, viu colorați, dar și cu panglici de mătase. În capătul prăjinei se așează o cruce din lemn și busuioc.

Steagurile sunt purtate de șapte sau nouă tineri necăsătoriți, îmbrăcați în costum național, care trebuie să meargă la fetele din comună să adune geavrelele, mai ales că numai un steag trebuie împodobit cu cel puțin 1.500 de batiste. Cu o seară înainte cele patru steaguri trebuie să fie gata pregătite, cei mai pricepuți bărbați din sat lucrând mai mult de două zile la împodobirea acestora.

De Boboteaza, în mijlocul satului se adună tinerii, se așteaptă venirea preotului care binecuvântează atât apele cât și geavrelele, după care merg să sfințească fiecare gospodărie din comună. Se spune că cine nu primește stegarii va avea un an plin de ghinioane, astfel că gospodarii îi așteaptă cu cele mai alese bucate sau cu bani. Grupul de feciori este însoțit de un preot care rostește Iordanul, iar cei care poartă numele Ion sunt felicitați. Seara se va încheia cu o petrecere de care se vor bucura mai ales tinerii din aceasta localitate.
După 8 ianuarie se desfac geavrelele care sunt date înapoi fetelor, iar prăjinile se țin în podul unor case, până în ajun de Crăciun când sunt aduse la biserică și sfințite.

La Sfântul Ioan se încheie sărbătorile de iarnă, iar oamenii își intră în ritmul normal al lucrurilor. În Răsărit, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea, Nașterea Domnului era cinstită în aceeași zi cu Botezul, la 6 ianuarie.