Luță Ioviță născut la 6 ianuarie 1883, Dalci sat aflat în comuna Turnu Ruieni din județul Caraș-Severin, este considerat primul taragotist român, descendent al unei familii de muzicanți. Alături de alți mari interpreți ai Banatului ca Ion Luca-Bănățeanu, Moise Belmustață, Efta Botoca, Ion Murgu (considerat al doilea taragotist al Banatului după Luță Ioviță) sau Traian Lăscuț Făgărășanu.

În România, taragotul este foarte popular în zona Banatului și a Transilvaniei, dar și în alte regiuni. El a fost importat din Ungaria în anii 1920, dar folclorul românesc i-a dat un sens mai bun decât cel inițial.

La doar 12 ani, Luță Ioviță cânta cu fluierul la horele și petrecerile satului natal și devenise cunoscut în satele vecine. Îl aude un îndrăgostit al cântecului popular, Petru Răbăgia din Caransebeș, care îl ia în slujba sa, la oraș, și face un deosebit act de generozitate – îi cumpără un clarinet.

Luță Ioviță a descoperit taragotul – „torogoata” – în vreme ce își satisfăcea stagiul militar la Segedin şi Budapesta, adică la scurtă vreme după ce acest instrument fusese construit de V.J. Schunda, ajutat de muzicologul G. Kaldy. Marelui muzicant bănățean i s-a părut instrumentul perfect pentru a cânta muzica populară românească din zona sa natală și istoria ne-a dovedit că intuiția sa a fost perfectă.

A cântat prin nenumărate restaurante din Orșova, Reșița, Timișoara și apoi București, pe la hramuri sătești, nunți, botezuri și alte petreceri, dar și pe la târgurile din Banat, fiind din ce în ce mai cunoscut și mai apreciat. Talentul său la clarinet și taragot a fost recunoscut unanim, transformându-l în cel mai cunoscut instrumentist popular bănățean.

Cea mai legendară faptă a lui Luță Ioviță este legată de un episod din Primul Război Mondial, petrecut în Italia. Un martor ocular a notat:

„Vreau să vă povestesc ceva asemănător din timpul aceluiași război. Regimentul din Caransebeș a fost trimis împotriva italienilor, pe Câmpia Piave, Aveau un clarinetist pe nume Luță Ioviță, un virtuos al instrumentului. Într-o pauză de foc și-a scos taragotul și a început să doinească. La sfârșit, italienii din tranșee au început să aplaude furtunos, cerând un encore, strigând: „Bravissimo, Seniore!”. Luță a sfidat orice pericol şi s-a plimbat printre tranșee cântând.” * (sursa banatulazi.ro)

Luță Ioviță moare în 1954 la Timișoara și este înmormântat la cimitirul de pe Calea Buziașului din Timișoara.

În 1923, întors din război, a început să cânte în Capitală, într-un restaurant din Piaţa Amzei. A ajuns la radio şi a scos multe discuri (discuri de ebonită, viniluri) în perioada 1936 – 1955, înregistrate la casele de discuri Columbia, Odeon, Electrecord și Lifa Record.

Cele mai multe melodii au fost înregistrate la casa de discuri Odeon (în jur de 50), urmat de vinilul înregistrat la Electrecord ce conține 13 piese.

Printre cele mai cunoscute piese ale sale au fost:

  • Cântec la învelitul miresei şi Jocul miresei,
  • Mândro cu părul tăiat,
  • Brâul bătrânesc,
  • M-a trimis mama la vie,
  • Joc de la Mehadia,
  • Tot aşa mă bate gândul,
  • Vreme rea, muiere rea,
  • Ardeleana ca pe Bistra,
  • Deasupra capului meu.

Unele dintre piese le cânta şi la voce, atunci când i se cerea.

Taraful lui Luță Ioviță era alcătuit din fiii săi:

  • Ion (Niță), fiul cel mare – clarinet, taragot și voce
  • Alexandru – țambal
  • Dumitru (Mitu) – violoncel și voce
  • Andrei – saxofon

A avut și o fată, Matilda, căsătorită cu violonistul Gheorghe Monea din Oravița, cu a cărui orchestră Luță Ioviță a înregistrat la casa de discuri Columbia.

În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii, condus de Constanța Crăciun propune decorarea sa cu Ordinul Muncii cls. a II-a.

În memoria lui Luță Ioviță, a fost înființat Festivalul național pentru soliști instrumentiști și vocali „Luță Ioviță”, care se desfășoară la Casa municipală de cultură „Gheorghe Suru” din Caransebeș.