Istoria VâsculuiIstoria Vâscului se pierde în mitologiile europene, având un loc cu totul aparte.

Este o plantă încărcată de magie, simbol al curăţeniei spirituale, al libertăţii şi armoniei.

Semn de bun augur al dragostei, apărător şi protector al casei şi al familiei, vâscul, căruia i se mai spune şi “creanga de aur“, este recunoscut acum drept simbol al Sărbătorilor de iarnă.

Vâscul este deosebit de interesant din punct de vedere botanic, deoarece este un parazit parțial (un “hemiparasit”).

Există două tipuri de vâsc:

  • Vâscul folosit în mod obișnuit ca decorațiune de Crăciun (Phoradendron flavescens) este originar din America de Nord și crește ca parazit pe copaci.
  • Celălalt tip de vâsc, albumul Viscum, este de origine europeană. Cel european este un arbust verde cu flori mici, galbene și fructe albe, lipicioase, care sunt considerate otrăvitoare.

Din cele mai vechi timpuri, vâscul a fost una dintre cele mai magice, misterioase și sacre plante ale folclorului european.

A fost considerat că dă viață și fertilitate, o protecție împotriva otrăvii dar și un afrodisiac.

Vâscul stejarului sacru a fost deosebit de prețios pentru vechii druizi celtici. În cea de-a șasea noapte a lunii, preoții druizi îmbrăcați în alb au tăiat vâscul de stejar cu o seceră de aur.

Mai târziu, ritualul tăierii vâscului din stejar a ajuns să simbolizeze emascularea bătrânului rege de către succesorul său.

Vâscul a fost privit de mult timp atât ca simbol sexual, cât și “sufletul” stejarului. Acesta a fost adunat atât la solstițiurile de la mijlocul verii, cât și la iarna, iar obiceiul de a folosi vâscul pentru a decora casele de Crăciun este o supraviețuire a druidelor și a altor tradiții precreștine.

În Evul Mediu și mai târziu, ramuri de vâsc erau agățate de tavane pentru a îndepărta spiritele rele.

În mitologia europeană, acesta joacă un rol cu totul aparte, încărcat de magie și de superstiții, el era așezat peste case și uși pentru a preveni intrarea vrăjitoarelor.

De asemenea, se credea că vâscul de stejar ar putea stinge focul. Acest lucru a fost asociat cu o credință anterioară că vâscul însuși ar putea veni la copac în timpul unei fulgere.

Sărutul sub vâsc este asociat pentru prima oară cu festivitățile organizate de romani cu ocazia Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradițiile primitive legate de căsătorie.

Acest obicei își avea originile în mai multe credințe. Una dintre acestea era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coronița de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor și nu se căsătorea.

Obiceiul mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului. După ce toate bobițele au fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coronița de vâsc.